Semnul semnelor ♦
Cel mai vechi simbol axial autohton ♦
Dacă suntem un pic atenți la detalii o să înțelegem evoluția vieții strămoșilor noștri în arcul carpatic pornind într-o călătorie multimilenară de neuitat.
Este călătoria spre maturitate a fiecăruia dintre noi, drumul spre înțelegerea profundă a indentității noastre (Vechea Europă) fie că discutăm despre noțiunea de nație și mai departe până la individ.
Călătoria noastră de astăzi începe pe malul românesc al Dunării și merge înapoi în timp încă aproximativ 5000 de ani doar din simplul fapt că am traversat fluviul de pe malul sitului arheologic de la Lepenski Vir, Serbia 6000 î. Hr. , și am ajuns pe tărâmuri mehedințene la Cuina Turcului, unde descoperim cea mai veche manifestare artistică a lui homo sapiens, desenul tãiat în os cu romburi suprapuse vertical care poziționează rombul ca un semn al semnelor spre tripticul nemuririi definit de mesajul coloanei infinititului a lui Brâncuși.
Originea Agriculturii
Suntem în epoca în care oamenii din preistorie migrează de la obiceiurile de vânătoare spre agricultură și comunități proto-urbane și mai departe spre artă. Poposim câteva momente la Universitatea din Edinburg unde profesorul Clive Bonsall ne demonstrează că pelasgii au pus bazele primelor comunități umane dar mai important pentru umanitate, au pus bazele agriculturii și doar ulterior acești primi fermieri ai lumii au migrat mai departe în sud spre Anatolia.
Solniţa Europei
Sarea, un criteriu pentru regândirea istoriei!
Cercetătorul român Gabriel Gheorghe ne furnizează informații complementare referitoare la acest spațiu geografic și anume resursele de sare de suprafață, fără de care viața nu ar fi fost posibilă. În negura timpului sarea era foarte prețuită pentru că extragerea era dificilă și, la fel, transportul către așezările umane aflate la distanțe mari de locul exploatărilor. În unele zone a fost numită “aurul alb” – în Africa era atât de prețuită încât era folosită ca monedă de schimb.
Sarea în bucate.
În Biblie exista multe referiri la sare. În Vechiul Testament, legea mozaică cerea ca sarea să fie adăugată animalelor care erau arse in cadrul sacrificiilor rituale. În Noul Testament (evanghelia după Matei), Isus spune: Matei 5:13 “Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce va fi făcută din nou sărată?! Nu mai este bună la nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.”
În Istoria Transilvaniei, compendiu anonim, din Biblioteca Vaticanului, manuscris latinesc, filele 204-253 scrie: Principatul este mai mult decît fericit şi mai mult decît oricare altul este fertil pentru orice… aici s-a trăit extraordinar de uşor.
Asemănător raportează numeroşi alţi martori oculari, Paul Strassburg (1632), Evlia Celebi, Marsigli, Petrus şi Paulo Manutius (1596), Johann Filstich (1728) etc. etc. Să-l mai cităm, parţial, pe Erasmus H.S von Weismantel (1688-1749): această ţară are pământul cel mai minunat şi cel mai mănos. Cu puţină muncă şi osteneală el produce cele mai frumoase şi mai bune grâne, cît şi zarzavaturi şi bucate.
Peste 300 masive de sare
România este spaţiul cel mai favorizat de pe glob, atît în ce priveşte cantitatea de sare, cît şi calitatea sării şi mai ales prezenţa unor masive de sare la suprafaţa solului. Ca un corolar al fiziologiei umane, viaţa de tip uman nu a putut apărea decît într-un spaţiu cu surse de sodiu la îndemână. În Europa nu a existat decît un singur astfel de spaţiu, cel Carpatic, leagănul civilizaţiei europene.
Încă din neolitic în curtea fiecărui ţăran exista un bolovan de sare pe care, când se-ntorceau de la câmp, vaca, oaia etc. îl lingeau, luându-şi raţia de sodiu pe care le-o cerea organismul. Când plecau în transhumanţă cu turmele de oi, la iernatic, ciobanii carpatici duceau cu ei, pe măgăruşi, cantităţi suficiente de sare pentru ei şi pentru oi, ca să le ajungă pînă-n primăvară, pînă la revenirea acasă, în Carpaţi, singura sursă de sare la suprafaţă în tot spaţiul transhumant pericarpatic.
Între toate zonele lumii, Spaţiul Carpatic se bucură de cea mai mare densitate de resurse de sare: peste 300 masive de sare, de calitate deosebită, uşor de exploatat, unele fiind chiar la suprafaţa solului, sub forma unor munţi (dealuri) de sare. În afara acestor peste 300 masive de sare, situate pe ambele versante ale Carpaţilor, în Spaţiul Românesc se mai găsesc peste 3 000 de izvoare sărate (Dr. I.P. Voiteşti, 1920) şi numeroase lacuri sărate (Amara, Razelm, Lacul Sărat etc.).
Mama noastră ne-a spus că, în copilărie, după primul război mondial, în comuna Pietricica, judeţul Bacău, luau, cu găleata, apă sărată, dintr-o slatină, cu care găteau mâncarea. Începînd din mileniul VI î.e.n. are loc o explozie demografică, iar apoi o înmulţire permanentă a populaţiei, astfel că oamenii au trebuit să se răspîndească, să trăiască şi în zone lipsite de zăcăminte de sare.
Dependenţa de sare fiind fiziologică, naturală, a făcut ca această răspîndire a populaţiei să fie condiţionată de asigurarea aprovizionării continui cu sare a populaţiilor care roiau din Spaţiul matcă. Aşa s-au dezvoltat străvechile drumuri ale săriicare pleacă din Carpaţi, radial, în toate direcţiile: spre sud, spre vest, spre nord, spre est, ca o Roză a vînturilor. De-a lungul acestor drumuri au apărut noi şi noi aşezări omeneşti, din ce în ce mai depărtate de sursele de sare.
Un astfel de drum pornea de la salina Slănic, trecea prin Bucureşti, unde a şi rămas o arteră care poartă numele Drumul sării, traversa Dunărea şi ajungea pînă la Bosfor.
Transportul la distanţe din ce în ce mai mari nu era scutit de dificultăţi şi de pericole, riscuri care trebuiau plătite. De aceea, sarea era scumpă, ajungînd în unele momente, în anumite zone, monedă de schimb. Din această situaţie s-a născut expresia a fi (prea) sărat = a fi (prea) scump, referitor la un bun, o marfă. De asemenea, avem expresia dacă se varsă sare iese ceartă, justificată numai de raritatea şi preţul ridicat al sării în acele timpuri. Fiind un produs de mare preţ, sarea făcea parte, în unele zone, dintre produsele care se aduceau ca daruri la altarele diverselor divinităţi.
Pe măsura îndepărtării oamenilor de sursele naturale de sare ia naştere un comerţ deosebit de prosper cu sare, ca aliment de strictă necesitate. Rolul sării în istorie a fost crucial: Veneţia s-a dezvoltat, la-nceput, datorită comerţului cu sare şi a purtat războaie ca să nu piardă monopolul comerţului cu sare, iar Londra şi Hamburgul s-au dezvoltat în legătură cu comerţul cu sare.
Dardu Plopşor susţinea că, la Geţi, sarea era considerată ca având însuşiri mitico-magice, aşa-zisele fructiere getice nefiind altceva decît recipiente rituale pentru sare. Asupra însuşirilor mitice lucrurile sînt neîndoielnice. J.J. Ehrler (13. p. 46) scrie: Jurămîntul (românilor) se depune pe AP|, P#INE şi SARE (subl. ns.), deoarece se ştie că românul – odată ce a jurat pe acestea – îndură mai degrabă tortura şi îşi dă viaţa decît să declare ceva sau să-şi trădeze complicii, aşa după cum s-a întâmplat în mai multe rânduri. Este vorba de un jurămînt sacru!
În Căluş, un ritual preistoric atestat numai în România, o datină multimilenară în legătură cu o zeitate zoomorfă (CALUL), în Cercul sacru se depun pentru a fi vrăjite de Căluş, numai produse – simboluri ale alimentaţiei – ale Spaţiului Românesc: DROB DE SARE, seminţe, dar numai din plante care cresc în Spaţiul Carpatic din străvechime: grâu, mei, orz, ovăz, secară, niciodată porumb (Ion Ghinoiu, Căluşul, comunicare prezentată la S.C. { GETICA, la 19 iunie 1993).
Aspectul magic este foarte răspîndit: sarea se foloseşte în diferite descântece şi în talismane, pentru vindecarea unor boli. Pâine şi sare. Ca simboluri ale alimentaţiei, ale condiţiilor minimale de existenţă, la Români, şi numai la Români, oaspeţii dragi erau şi sînt primiţi cu pâine şi sare, în semn de prietenie şi de ospitalitate.
Două forţe ocârmuiesc lumea: Foamea şi Dragostea (Schiller). Foamea era condiţia de existenţă a insului, dragostea a speciei. Ca specia să subziste trebuie ca inşii care o compun să-şi asigure, în primul rând, existenţa individuală. De aceea, alimentaţia, simbolurile ei, reprezenta o constantă existenţială care-i jalonează insului şi, indirect, speciei, viaţa, de la naştere la mormînt.
Nimic nu se făcea fără rost în momentele de început ale existenţei umanităţii ca şi pe tot parcursul evoluţiei sale, pînă de curând, la apariţia aşa-zisei societăţi de consum. În antecedentele sale omul a depins de natură şi a colaborat cu ea, într-un proces, el însuşi, natural. Viaţa nu era uşoară, iar omul era format şi pregătit pentru lupta zilnică a vieţii. De aici totul, în existenţa sa, decurgea şi se înfăptuia sub imperiul necesităţii, moaşa oricărui act conştient din lunga istorie a umanităţii.
Când, azi, constatăm că numeroase popoare europene, ne referim la cele care ne-au lăsat menţiuni în acest sens, îşi revendică originea Carpatică (spanioli, francezi, englezi, danezi, scandinavi), iar pentru altele, dacă nu găsim arătări ale lor, directe, ne vorbesc documentele de diverse feluri, tot scenariul de desfăşurare al acestei evoluţii îşi are temeiul în condiţiile mai uşoare, mai favorabile pentru viaţă oferite, în mod natural, de Spaţiul Carpatic, una din acestea fiind aceea că a reprezentat, milenii în şir, solniţa Europei.
© Gabriel Gheorghe / Fundația Gândirea.
Mergem mai departe spre concluziile cercetării efectuate sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angeles (UCLA) de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această Universitate, vechea civilizaţie Europeană ca parte a lumii străvechi în perioada maximei sale expansiuni, mileniul V î.H.r. unde au fost cercetate resturile arheologice din neolitic (6000 – 2700 î.Hr.). Europa, o imensă pată albă.
Urmele de vieţuire umană şi obiectele descoperite în săpăturile arheologice se găsesc, în toate ţările, în muzee şi în locuri special amenajate. Cu excepţia spaţiului Carpatic şi a zonelor pericarpatice, Europa era o imensă pată albă.
Un fapt deosebit de important pentru istoria Europei care n-a fost încă menţionat: au existat sălaşe ale păstorilor valahi în spaţiul din Nordul Mării Negre, pînă-n Caucaz, în Peninsula Balcanică, pînă la Marea Egee şi Marea de Marmara, în Iliria şi Panonia, pînă la Marea Adriatică, de unde primăvara turmele reveneau în Carpaţi.
În toate spaţiile circumcarpatice menţionate mai sus nu există sare la suprafaţă, de aceea, la fiecare plecare, în transhumanţă, toamna, păstorii luau cu ei sarea trebuincioasă pînă la revenirea în Carpaţi, în solniţa Europei.
Cuina Turcului, înapoi în timp 13000 de ani ۞
În campania de sãpãturi arheologice din 1967-1968, efectuatã la Cuina Turcului, pe Clisura Dunãrii, în extremitatea vesticã a judeţului Mehedinţi, Vasile Boroneanţ, în tandem cu Alexandru Pãunescu, a descoperit o falangã de ecvideu, cu romburi suprapuse vertical, incizate în os. Primele probe cu C14 au indicat 10000 de ani vechime, iar analize mai recente 13000 de ani vechime.
Renumitul brâncuşiolog contemporan Ion Pogorilovschi, care a analizat atent aceste romburi suprapuse, denumind semnul „cel mai vechi simbol axial autohton”, face o apropiere sensibilã (în ceea ce priveşte migraţia semnului) cu romboedrii Coloanei Infinitului, şi nu numai, vezi IA Romaneascã.
Semnul Semnelor ۞
„ … desenul tãiat în os deţine performanţa de a fi cea mai veche reprezentare simbolicã certã, cunoscutã în spaţiul nostru, şi ca atare semnul de început, necesarmente invocabil de cãtre orice retrospectivã asupra originarei nevoi umane de expresie. Un semn unical, semnul semnelor, mai de adânc decât oricare dintre obiectele atât de des practicatelor referiri culturale la relictele neolitice ale începuturilor (…) parcã anume într-un peisaj ce însumeazã muntele şi apa… ”
Ion Pogorilovschi mai observã „pe lângã performanţa primordialitãţii lui în lumea semnelor simbolice ale arealului carpato-danubian, performanţa extraordinarei continuitãţi a motivului. Se poate scrie un amplu hronic al dãinuirii sale – trasor elevat prin toate epocile, pentru care avem mãrturii.
O continuitate nicidecum firavã, de vreme ce în epocile mai noi, spre care avem un mai amplu acces documentar, motivul apare ca unul de o remarcabilã reprezentativitate în morfologia culturii autohtone, adicã unul divers diseminat în fenomenologia creaţiei noastre spirituale: în ornamentica simbolicã a ţesãturilor şi cusãturilor, în prelucrãrile artistice sacralizate ale lemnului, în ceramicã ş.a.m.d.”.”
Simbolul în cauzã este „un veritabil dat ereditar al culturii spirituale româneşti, un propriu al motivicii ţesãturilor şi cusãturilor, scrijeliturilor şi pictogramelor, scândurilor traforate sau trunchiurilor sculptate”.
Câţiva ani mai târziu semnul va fi definit drept „cea mai veche manifestare artisticã a lui homo sapiens”, şi dacã ar fi sã ducem mai departe consideraţiile lui Ion Pogorilovschi despre misterioasa ideogramã, cu incitantul ei energism semantic, credem cã nu este deloc întâmplãtoare reapariţia semnului pe lãzile de zestre mehedinene, menţinând cu obstinaţie ♦ romburile suprapuse ♦ ca un cap de pod în „tripticul nemuririi”.